Interiorul Catedralei Sf. Iosif este considerat de specialişti o mare reuşită a arhitecţilor Friedrich Schmidt – care l-a conceput – şi Carol Benisch – care l-a terminat. De dimensiuni în realitate mai mici decât lasă impresia, spaţiul este scandat de maiestuoasa îngemănare a coloanelor dintre nave, colosale, de stuco-marmură roşie, cu capiteluri şi baze aurite. Pe ele se descarcă arce frânte, iar deasupra se ridică registrul ferestrelor care luminează nava centrală în cea mai pură tradiţie bazilicală.
În navele laterale, pilaştrii, tot de stuco-marmură, dar verde întunecat, marchează traveile, cu câte două ferestre mari pentru fiecare. Arhitectul a intuit dificultăţile unor bolţi şi a ales pentru toate cele trei spaţii, chiar dacă cu unghiuri diferite, străvechea şarpantă aparentă, din necesităţi de excecuţie rapidă şi uşoară, alegând soluţia cea mai simplă, cu căpriorii trataţi ca nişte bârne proeminente, puse în valoare de desenul fin al unei policromii potolite. Doar pentru presbiteriu a preferat bolţile, şi ele simplificate, cu nervuri decorative.
Ritmul arcadelor descărcate pe coloane însoţeşte solemna înaintare, procesională parcă, chiar dacă eşti singur, de la intrare spre presbiteriu, de la întuneric spre lumină. Căci, la orice oră din zi, acolo se concentrează Lumina, acolo simbolul Lămpii Veșnice – semnul prezenței Sfintei Taine a Euharistiei – nu e doar o umilă prezență, ci semnul Luminii răspândite în tot spațiul. Spațiul înalt al corului se continuă cu absida poligonală, strânsă de golurile arcelor prin care comunică cu deambulatoriul, creând un nou raport între gol și plin
