Pictura din Catedrala Sf. Iosif
Decoraţia pictată şi sculptată din interiorul Catedralei ilustrează cele două modalităţi de folosire a limbajului imaginilor pe care de veacuri Biserica le are în vedere: cel direct – narativ-ilustrativ şi cel simbolic. Amândouă se regăsesc în imageria din întreaga biserică. Urmărirea lor demonstrează că ele au fost programatic gândite şi cu grijă alese şi că fac parte din ceea ce am putea numi „primul strat” al decorului interior al Catedralei, cel care aparţine cu siguranţă iniţiativei arhiepiscopului Paoli. Acestora li se adaugă o neobişnuită profuziune decorativă, bazată pe un mare număr de motive decorative – florale, geometrice, antropomorfe chiar, intrate în sinteze diverse, în funcţie de locul în care se regăsesc în biserică şi de contextul căruia îi sunt inserate.


Pictura figurativă este strict rezervată numai câtorva zone din sfântul lăcaş. Cea din presbiteriu este legată exclusiv de Sf. Iosif – patronul Catedralei şi al Bisericii Universale, glorificat aici ca tată purtător de grijă al lui Isus şi ca soţ al Preacuratei Maici a Acestuia. O friză separată în tablouri independente, corespunzând unor episoade a căror ordine nu este strict cronologică, ci răspunde unei logici interioare a mesajului transmis prin imagini, înconjoară hemiciclul sub nivelul ferestrelor, ca un rapel colorat la vitraliile acestora, dar fără a intra în concurenţă cu ele.
Picturile sunt grupate ideatic pe două paliere: cel „istoric”, şi cel al „celebrării celeste” a celui investit cu o misiune unică.
Imaginile „istorice” – Logodna lui Iosif cu Sf. Fecioară, Naşterea lui Isus la Bethleem, Adoraţia magilor şi a păstorilor, Vestirea fugii în Egipt şi Moartea Sf. Iosif îşi au sursa, primele în Evanghelii, ultima în Apocrifele revigorate prin readucerea în atenţia lumii savante prin publicare şi vehiculate prin literatura pioasă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Grupajul „glorificării celeste” conţine numai două imagini. Prima, aflată în axul presbiteriului, este de fapt scena centrală a ciclului şi îl reprezintă pe Sf. Iosif ţinându-l pe copilul Isus în braţe, în timp ce doi îngeri îngenuncheaţi îl venerează. Cea de a doua este compoziţia amplă din extremitatea stângă a ansamblului. Tema, aici, pare a fi în primul rând Glorificarea Sfintei Fecioare în ceruri, prin încoronarea sa de către Sfânta Treime, în prezenţa unui număr de sfinţi reprezentând toate categoriile de aleşi ai lui Dumnezeu.

Sf. Iosif (în centru), fecioarele martire Cecilia şi Agneza, călugăriţele – printre care se distinge Tereza de Avila -, un sfânt călugăr (pasionist), un episcop, un diacon.
Numai şase figuri pictate ne întâmpină în nava centrală, înscrise în trilobi asemănători celor circumscrişi de medalioanele circulare ale Sfinţilor Petru şi Paul, dar adânciţi, înconjurate de bogate ghirlande florale. Fiecare dintre aceste nişe puţin adâncite în grosimea pereţilor închide imaginea câte unui sfânt.
Plecând dinspre intrare, în primele două perechi de sfinţi sunt reprezentaţi cei Patru Sfinţi Părinţi ai Bisericii Catolice: Augustin de Hipona şi Papa Grigore cel Mare (la dreapta), Ambroziu şi Ieronim (la stânga).
Ultima pereche de sfinţi, cei din preajma presbiteriului, au fost identificaţi de dr. Tereza Sinigalia ca Sf. Toma de Aquino şi Sf. Bernardin de Siena. Ceea ce îi uneşte pe cei şase sfinţi este în primul rând calitatea lor de Învăţători ai Bisericii: primii patru în perioada patristică, ceilalţi doi în Evul Mediu.